Trenul vietii...

 

 

Un lung tren ne pare viaţa

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne mai dăm seama

Unde ne-am urcat şi când.

 

Fericirile sunt halte,

Unde stăm câte-un minut.

Până să ne mai dăm seama,

Sună..., pleacă..., a trecut...

 

Iar durerile sunt staţii,

Lungi, de nu se mai sfârşesc,

Şi, în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

 

Arzători de nerăbdare,

Inainte tot privim,

Vrem s-ajungem tot mai iute,

La vreo gara ce-o dorim.

 

Ne trec zile, ne trec anii,

Clipe sfinte şi dureri,

Aşteptand, hrăniţi de visuri,

Noi momente de plăceri.

 

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în tren ne-am întâlnit,

Iar câte-un bătran coboară,

Trist si frant, sau istovit...

 

Vine-odată însă vremea

Sa ne coborâm şi noi...

Ce n-am da atunci o clipă,

Să ne-ntoarcem înapoi?

 

Dar pe când privim în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut...

Sună gara veşniciei!...

Am trăit, dar n-am ştiut...

 

O poezie geniala...care te pune pe ganduri...